Au trecut mai bine de șase luni de când nu am scris nimic aici, locul în care reușesc să îmi adun cel mai bine gândurile, ca să pot exprima emoții și observații din diferitele noastre călătorii. Pe măsură ce rememorez întâmplări și gânduri și le aștern aici, trăiesc din nou vacanțele noastre cu zâmbetul pe buze. Poate că unele amintiri nu sunt dintre cele mai plăcute, dar cred că fiecare experiență care ne iese în cale ne ajută să ne cunoaștem mai bine, atât pe noi înșine, cât și pe ceilalți.
În urmă cu cinci ani, mă pregăteam pentru primul meu zbor transatlantic. Aveam să zbor aproape 11 ore de la Amsterdam la Seattle. După ce m-am întors de pe continentul american și am aterizat înapoi în Iași, am jurat că nu voi mai merge niciodată, deoarece eram amorțit de la orele petrecute în avion, mâncarea nu fusese pe placul meu, pâinea mult prea dulce, iar cafeaua de acolo, Starbucks, parcă era ceai. Totuși, după nici un an, am ajuns din nou acolo, în Las Vegas. Ca să nu mă lungesc prea mult, aceea a fost una din călătoriile care m-a făcut să mă îndrăgostesc de un loc. Nu sunt multe astfel de călătorii, de multe ori poți trece prin diferite țări sau orașe și să zici: "Am văzut-o și pe asta, nu mai am ce vizita aici", dar atunci a fost altfel. Când am ajuns acasă, i-am promis Zuggiței că vom pleca împreună cu următoarea ocazie și vom petrece acolo mai multe zile, ca să putem vizita pe îndelete acea lume nouă.
După 3 ani de la promisiunea mea, când abia ne întorsesem din Marea Britanie (poți citi mai multe aici), a sosit momentul să o conving pe Zuggița mea, care nu se înțelege bine nici măcar cu zborul Iași-București, să călătorească cu avionul aproximativ 14 ore și cu 3 escale. Spre surprinderea mea, a fost un lucru foarte simpu: s-a hotărât imediat. Oare știa la ce se încumetă? Sau poate ideea de a admira Groelanda de sus a convins-o?
Așa că ne-am apucat de planificat: aveam să zburăm, la dus, pe ruta Otopeni-Paris-San Francisco cu Air France, iar la întoarcere cu Delta Airlines pe ruta Las Vegas-Salt Lake City-Paris-Otopeni. Ne-am pregătit minuțios bagajele, așa cum știam noi mai bine, și, la revedere România, ne vedem peste 17 zile.
Ca orice călătorie de până acum și aceasta a venit cu peripețiile ei 😅. Au început chiar din Iași, unde zborul direct până la București a decolat cu o întârziere de 3 ore. A doua zi, dis de dimineață, am plecat spre Paris - Charles de Gaulle. După aproape 40 de minute de la decolare, am fost anunțați că ne întoarcem pe Otopeni din motive tehnice, despre care nu puteau să ne dea mai multe detalii. În avion lumea râdea, cred că, majoritatea, de frică. Am aterizat cu bine, iar tehnicienii s-au apucat de reparații. După o oră de așteptare, în avion, am aflat că problema fusese GPS-ul aeronavei care nu funcționa corespunzător. Evident, cum românul caută să facă mereu haz de necaz, pasagerii care se mai relaxaseră între timp au început să glumească pe seama GPS-ului: am eu unul în bagajul de cală, dacă e nevoie!, știu eu unde e Paris-ul! și altele similare. Atmosfera s-a încordat din nou atunci când o doamnă, care făcuse un atac de panică, a vrut să coboare din avion, deși ușa fusese deja închisă, scara îndepărtată, iar echipajul se pregătea de decolare. Până la urmă, s-a liniștit (sau i-a fost indusă medicamentos liniștea de către însoțitorii de zbor care erau călare pe ea 😁).
Oricum, întârzierea pe Otopeni, avea să ne coste mult. Ajunși pe aeroportul din Paris, aveam 10 minute să ajungem la următorul zbor către San Francisco, despre care aflasem că pleca la rândul său cu întârziere. După o fugă ca la olimpiadă, deoarece terminalul de plecare era altul decât cel pe care tocmai aterizasem, am ajuns chiar în momentul în care se închidea poarta. Am fost bucuroși că am reușit, dar, surpriză, fusesem deja repartizați pe un alt zbor, iar bagajul nostru redirecționat către un alt avion, așa că nu ne-am putut îmbarca.
Am aflat atunci că logica lor de relocare înseamnă să pleci cât mai repede, dar nu și să ajungi cât mai repede. Prima variantă propusă era să decolăm în scurt timp cu un alt avion care ajungea în San Francisco la ora 20:00 PST, adică după aproape 20 ore din acel moment, cu o nouă escală în Los Angeles. Le-am explicat că pentru noi era mai confortabil să plecăm mai târziu din Paris, dar cu un zbor direct către San Francisco, care ajungea mult mai repede, la ora 17:00 PST. Și am reușit să îi convingem până la urmă și să primim și niște locuri mai bune (asta însemnând că stăteam unul lângă celălalt, pe ultimul rând, în coada avionului).
După un zbor lung, în care am putut admira Groelanda de sus, am vizionat 3 filme și am trăit o stare de mirare continuă, că pe măsură ce trec orele de zbor, Zuggița rezistă fără atacuri de panică, am ajuns cu bine și vioi în San Francisco. Aș fi vrut să pot spune că peripețiile noastre se încheiaseră, dar am fost chemați la biroul de bagaje pierdute: ale noastre nu fuseseră pierdute, doar că se aflau înca în Paris. Pe de o parte câștigi, pe de alta mai și pierzi: câștigasem câteva ore de zbor, însă acum trebuia să ne descurcăm cu ce aveam pe noi. Pentru mine a fost ceva obișnuit: de fiecare dată când am aterizat pe continentul american, m-am trezit fără bagaj (oare mă mișc eu mai rapid decât bagajul meu?). Oricum, lipsa hainelor nu putea fi o problemă pentru luna august (am uitat să precizez momentul). Eram în California, avem cu noi hanoracele, cât de frig putea să fie?
Cam 10 grade Celsius, frig, vânt puternic, umezeală cât cuprinde. Eu în pantaloni scurți și un hanorac și Zuggița în blugi și un pulover. Până atunci, povestea prietenilor noștri care au fost în luna mai și au dârdâit de frig în San Francisco ni se păruse o glumă bună.
Trebuia să mai răbdăm doar puțin, până a doua zi, când ne promiseseră că o să ne trimită bagajul la hotel. Aveam, în bagajul de cală, tot ce ne trebuia pentru frigul înțepător. Gențile ne-au fost returnate, ce e drept, a doua zi seara după ora 23:00. Așa că până atunci, ne-am înnoit garderoba cu două geci frumoase din sezonul toamnă-iarnă, din SUA.
Atât despre cum au ajuns Zuggiții în Lumea Nouă, pentru prima dată împreună. În curând, o să aflați câte ceva despre locuri interesante de văzut în San Fransciso și o să vă povestesc ce am mai descoperit noi din toată experiența asta. A avut grijă Universul să ne învețe vreo câteva lecții.
În urmă cu cinci ani, mă pregăteam pentru primul meu zbor transatlantic. Aveam să zbor aproape 11 ore de la Amsterdam la Seattle. După ce m-am întors de pe continentul american și am aterizat înapoi în Iași, am jurat că nu voi mai merge niciodată, deoarece eram amorțit de la orele petrecute în avion, mâncarea nu fusese pe placul meu, pâinea mult prea dulce, iar cafeaua de acolo, Starbucks, parcă era ceai. Totuși, după nici un an, am ajuns din nou acolo, în Las Vegas. Ca să nu mă lungesc prea mult, aceea a fost una din călătoriile care m-a făcut să mă îndrăgostesc de un loc. Nu sunt multe astfel de călătorii, de multe ori poți trece prin diferite țări sau orașe și să zici: "Am văzut-o și pe asta, nu mai am ce vizita aici", dar atunci a fost altfel. Când am ajuns acasă, i-am promis Zuggiței că vom pleca împreună cu următoarea ocazie și vom petrece acolo mai multe zile, ca să putem vizita pe îndelete acea lume nouă.
După 3 ani de la promisiunea mea, când abia ne întorsesem din Marea Britanie (poți citi mai multe aici), a sosit momentul să o conving pe Zuggița mea, care nu se înțelege bine nici măcar cu zborul Iași-București, să călătorească cu avionul aproximativ 14 ore și cu 3 escale. Spre surprinderea mea, a fost un lucru foarte simpu: s-a hotărât imediat. Oare știa la ce se încumetă? Sau poate ideea de a admira Groelanda de sus a convins-o?
Așa că ne-am apucat de planificat: aveam să zburăm, la dus, pe ruta Otopeni-Paris-San Francisco cu Air France, iar la întoarcere cu Delta Airlines pe ruta Las Vegas-Salt Lake City-Paris-Otopeni. Ne-am pregătit minuțios bagajele, așa cum știam noi mai bine, și, la revedere România, ne vedem peste 17 zile.
 |
| Groelanda de la 12000 m altitudine. |
Ca orice călătorie de până acum și aceasta a venit cu peripețiile ei 😅. Au început chiar din Iași, unde zborul direct până la București a decolat cu o întârziere de 3 ore. A doua zi, dis de dimineață, am plecat spre Paris - Charles de Gaulle. După aproape 40 de minute de la decolare, am fost anunțați că ne întoarcem pe Otopeni din motive tehnice, despre care nu puteau să ne dea mai multe detalii. În avion lumea râdea, cred că, majoritatea, de frică. Am aterizat cu bine, iar tehnicienii s-au apucat de reparații. După o oră de așteptare, în avion, am aflat că problema fusese GPS-ul aeronavei care nu funcționa corespunzător. Evident, cum românul caută să facă mereu haz de necaz, pasagerii care se mai relaxaseră între timp au început să glumească pe seama GPS-ului: am eu unul în bagajul de cală, dacă e nevoie!, știu eu unde e Paris-ul! și altele similare. Atmosfera s-a încordat din nou atunci când o doamnă, care făcuse un atac de panică, a vrut să coboare din avion, deși ușa fusese deja închisă, scara îndepărtată, iar echipajul se pregătea de decolare. Până la urmă, s-a liniștit (sau i-a fost indusă medicamentos liniștea de către însoțitorii de zbor care erau călare pe ea 😁).
Oricum, întârzierea pe Otopeni, avea să ne coste mult. Ajunși pe aeroportul din Paris, aveam 10 minute să ajungem la următorul zbor către San Francisco, despre care aflasem că pleca la rândul său cu întârziere. După o fugă ca la olimpiadă, deoarece terminalul de plecare era altul decât cel pe care tocmai aterizasem, am ajuns chiar în momentul în care se închidea poarta. Am fost bucuroși că am reușit, dar, surpriză, fusesem deja repartizați pe un alt zbor, iar bagajul nostru redirecționat către un alt avion, așa că nu ne-am putut îmbarca.
Am aflat atunci că logica lor de relocare înseamnă să pleci cât mai repede, dar nu și să ajungi cât mai repede. Prima variantă propusă era să decolăm în scurt timp cu un alt avion care ajungea în San Francisco la ora 20:00 PST, adică după aproape 20 ore din acel moment, cu o nouă escală în Los Angeles. Le-am explicat că pentru noi era mai confortabil să plecăm mai târziu din Paris, dar cu un zbor direct către San Francisco, care ajungea mult mai repede, la ora 17:00 PST. Și am reușit să îi convingem până la urmă și să primim și niște locuri mai bune (asta însemnând că stăteam unul lângă celălalt, pe ultimul rând, în coada avionului).
 |
| Ceața din San Francisco, dispare la fel de repede cum apare |
După un zbor lung, în care am putut admira Groelanda de sus, am vizionat 3 filme și am trăit o stare de mirare continuă, că pe măsură ce trec orele de zbor, Zuggița rezistă fără atacuri de panică, am ajuns cu bine și vioi în San Francisco. Aș fi vrut să pot spune că peripețiile noastre se încheiaseră, dar am fost chemați la biroul de bagaje pierdute: ale noastre nu fuseseră pierdute, doar că se aflau înca în Paris. Pe de o parte câștigi, pe de alta mai și pierzi: câștigasem câteva ore de zbor, însă acum trebuia să ne descurcăm cu ce aveam pe noi. Pentru mine a fost ceva obișnuit: de fiecare dată când am aterizat pe continentul american, m-am trezit fără bagaj (oare mă mișc eu mai rapid decât bagajul meu?). Oricum, lipsa hainelor nu putea fi o problemă pentru luna august (am uitat să precizez momentul). Eram în California, avem cu noi hanoracele, cât de frig putea să fie?
Cam 10 grade Celsius, frig, vânt puternic, umezeală cât cuprinde. Eu în pantaloni scurți și un hanorac și Zuggița în blugi și un pulover. Până atunci, povestea prietenilor noștri care au fost în luna mai și au dârdâit de frig în San Francisco ni se păruse o glumă bună.
 |
| Golden Gate Bridge - ceață deasă și vânt puternic |
Trebuia să mai răbdăm doar puțin, până a doua zi, când ne promiseseră că o să ne trimită bagajul la hotel. Aveam, în bagajul de cală, tot ce ne trebuia pentru frigul înțepător. Gențile ne-au fost returnate, ce e drept, a doua zi seara după ora 23:00. Așa că până atunci, ne-am înnoit garderoba cu două geci frumoase din sezonul toamnă-iarnă, din SUA.
Atât despre cum au ajuns Zuggiții în Lumea Nouă, pentru prima dată împreună. În curând, o să aflați câte ceva despre locuri interesante de văzut în San Fransciso și o să vă povestesc ce am mai descoperit noi din toată experiența asta. A avut grijă Universul să ne învețe vreo câteva lecții.
 |
| În Downtown, nu s-a lăsat încă ceața 😎 |
 |
| Uneori, soarele își face apariția și în zona turistică 🌞 |
When you are going somewhere, dress for the place and not for the time!
(sau in San Francisco vara e ca toamna!)
(sau in San Francisco vara e ca toamna!)
