Ajunși în San Francisco, California, revigorați după un somn adânc, echipați cu hainele noi de toamnă, ne-am pregătit să explorăm orașul. De obicei, eu aleg locurile pe care le vizităm, dar nu înainte de a primi confirmare și de la Zuggița că locul trezește un atare interes pentru amândoi: după câțiva ani de călătorii în doi, am devenit chiar priceput în a le alege 😁 Partea "
distractivă" din acest fel de a selecta destinațiile este că, de regulă, eu le aleg într-o ordine complet aleatorie. V-am povestit deja cum timpul curge într-un alt ritm pentru mine, mult mai îngăduitor. Ei bine, la fel se întâmplă și cu distanțele: locurile mi se par mult mai aproape decât sunt în realitate. Ca să vă dau un exemplu, în Paris, am fost convins că pot parcurge distanța dintre
Catedrala Notre Dame și Turnul Eiffel, pe jos, în maxim 10 minute. Așa că,
de multe ori, estimările mele sunt greșite, așa cum s-a întâmplat și cu prima noastră țintă din San Francisco.
Cazați undeva aproape de
Union Square, am pornit liniștiți, la pas, spre zona veche a portului, mai exact către
Pier 39. Dacă nu ai vizitat San Francisco, ca să-ți faci o idee despre cum arată orașul, e suficient să știi că sunt puține locuri drepte acolo, și acelea
"îndeptate" artificial de dragul construcțiilor. În rest, totul se desfășoara fie la deal, fie la vale. Ai putea crede că, venind din Iași, orașul celor 7 coline, eram obisnuiți cu urcușuri și coborâșuri. Însă mersul pe jos în San Francisco mi-a amintit, mai degrabă, de drumul spre Duruitoarea din Masivul Ceahlău. Fiind optimist din fire, de fiecare dată când mi se părea că se vede capătul dealului, spuneam cu voce tare: "mai e puțin până la Pier 39, o să-l vedem din vârf...". Slabă încurajare 😆 Evident, am trecut de multe vârfuri până am ajuns.
 |
| Mozaicul de clădiri din San Francisco |
După mai bine de o oră, multe cuvinte rostite doar printre dinți și cărând după noi două sticle de apă (?) cumpărate de la un magazin în care totul era scris doar în chineză (trecusem prin
China Town), am ajuns într-un final la Pier 39. Încă nu sosiseră bagajele de la aeroport, și nici din Paris, așa că ne bucuram de priveliște într-un fel ciudat și liniștit, ca atunci când nu ai nici o țintă. Așa cum remarcasem și în alte ocazii, părea să
gustăm mai intens experiențele pe care le trăiam fără multe așteptări și, mai ales, cele care nu se desfășurau după un program anume.
Am fost încântați de
leii de mare care ședeau tolăniți pe pontoanele de la Pier 39. Erau
un grup mare și jucăuș, nerăbdători parcă să se usuce la soare și să se bronzeze. Peste tot puteai zări indicatoare care interziceau hrănirea acestora, în scopul de a nu le modifica dieta transformându-i în animale domestice. Alte semne te anunțau că pescărușii pot fi uneori agresivi, mai ales atunci când încerci să îi hrănești.
 |
| Leii de mare la plajă |
Cum se apropia ora prânzului, am hotărât să căutăm un restaurant drăguț cu preparate locale, așa că ne-am așezat pe o bancă cu vedere la mare, ca să putem căuta liniștiti. În timp ce ne odihneam acolo, privirea mi-a fost atrasă de
o imagine care semăna destul de mult cu Alcatraz, insula și închisoarea pe care le văzusem de câteva ori în filme. Chiar asta era! Am căutat rapid următorul vapor care naviga spre insulă, dar acesta pleca abia peste câteva ore. Așa că am decis ca, în loc să vizităm insula, să facem un tur extins pe apă, pe la
Golden Gate Bridge,
Alcatraz Island (fără să acostăm) până la un al doilea pod, mai puțin cunoscut pentru noi,
Oakland Bay Bridge. Vaporul nostru urma sa plece într-o oră, numai bine aveam timp să și mâncăm la unul din
nenumăratele restaurante cu vedere spre golf.
 |
| Insula Alcatraz pare să fie destul de aproape de țărm |
La ora potrivită ne-am îmbarcat pe unul din vapoarele celor de la
Red and White Fleet. Am căutat un loc pe puntea superioară, unde nu bătea
vântul foarte tare, și am pornit. Ne îndepărtasem foarte puțin de mal, când Zuggița a zărit o ambarcațiune destul de găurită în dreptul căreia se formase o coadă lungă de vizitatori. M-a întrebat ce e aia (ca și cum eu aș fi putut ști 😅!) După ce mi-am stors mințile vreo două minute încercând să descopăr ce e, am aflat că era un submarin vechi din anii '40, numit
USS Pampanito. Evident, numele acestuia apărea scris undeva aproape, nu trebuia să ai abilități de detectiv 😉. Nu am înțeles prea bine care era scopul numeroaselor găuri care împânzeau carena, dar, fiindcă era încă funcțional, am presupus că acesta era modul lor de a se
asigura că nu o să-l ia nimeni pentru o tură prin golf.
 |
| USS Pampanito |
Turul nostru a fost completat de un ghid-audio, cu ajutorul căruia am aflat, până să ajungem la
Golden Gate Bridge, că apa golfului este incredibil de rece. Prima imagine care mi-a trecut prin minte:
Titanic! Nu era o idee bună să îi spun asta Zuggiței! Temperatura extrem de scăzută a apei se datorează unui curent foarte rece care trece prin apropiere; curentul cald se oprește la câțiva kilometri mai la sud de San Francisco. Podul Golden Gate marchează intrarea în golf. Ceața deasă care acoperea golful, împreună cu valurile sănătoase care legănau vaporul,
mă făceau să mă simt ca imobilizat într-un tort, noi fiind crema de la mijloc (probabil că tânjeam după ceva dulce în realitate).
 |
| Golden Gate Bridge |
Din cauza ceții, nu am putut admira în totalitate masivitatea podului, dar putem spune că am zărit
calea de rulare. Noroc de culoarea lui roșie, întâlnită în toate fotografiile, altfel nu garantez că l-aș fi recunoscut.
Chiar sunt curios cam câte zile pe an poți admira podul fără urmă de ceață. După câteva anunțuri insistente care ne-au avertizat să ne ținem bine pentru că vaporul face cale întoarsă și după alte 30 de minute, am ajuns în dreptul Insulei Alcatraz:
insula fusese transformată complet în închisoare, iar acum era muzeu.
Prima dată când văzusem insula de pe uscat, chiar mă întrebasem de ce ai construi o închisoare atât de aproape de oraș. Am aflat pe vapor, cu ajutorul ghidului audio, că
insula este înconjurată de curenți foarte puternici și extrem de reci. Sau, altfel spus,
ca să evadezi trebuie să fii supererou. De asemenea, nu pot decât sa îmi închipui că pentru cei închiși acolo era un adevărat chin să vezi și să auzi viața în libertate, atât de aproape. Trebuie să recunosc că încă îmi este neclar de ce astfel de locuri sunt transformate în muzee,
poate ca să nu uităm prin ce încercări zbuciumate au trecut alții.
 |
| Clădirile din Insula Alcatraz |
Îmi amintesc că am avut un sentiment similar și după ce am părăsit
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighetul Marmației, mi-au trebuit câteva minute până să mă scutur de senzația din interior.
Continuând turul nostru, imediat după Insula Alcatraz, se zărește San Francisco, cu clădirile lui înalte care împung ceața, dar și cu zonele mai joase, din preajma docurilor, care par foarte animate. Nu pot să nu mă gândesc cum, în orașul meu natal, cea mai înaltă clădire are 6 etaje (ultimul nivel fiind de fapt o mansardă): priveliștea zgârie-norilor americani îmi dă emoții contradictorii. Mereu am fost fascinat de imaginea clasică din filme, cu marile metropole americane filmate artistic de pe apă sau de la mică înălțime, în care
skyline-ul orașului te duce cu gândul la un film SF. Nu era chiar New York-ul acesta, dar simțeam ca sunt aproape. Cred ca aș fi putut privi ore în șir orașul, la fel cum îmi place să admir
priveliștea de pe vârful unui munte.
 |
| San Francisco văzut de pe apă |
Încântați de cele văzute pâna atunci, am ajuns în dreptul
Oakland Bay Bridge, "brother from another mother (and color) of" Golden Gate Bridge. Cele două poduri au apărut ca urmare
a concurenței sănătoase dintre două companii și stau în picioare din anii '30. În 2013, din mândrie californiană, o bucată din Oakland Bay Bridge a fost reconstruită astfel încât
să aibă un singur pilon, spre deosebire de celelalte poduri, care aveau două.
 |
| Oakland Bay Bridge |
Am observat că, de fiecare dată după ce ai bifat toate obiectivele de pe listă, drumul de întoarcere pare mult mai lung. După aproximativ o oră, în care cred ca am și ațipit puțin, am ajuns înapoi pe uscat. Am pornit repede spre
California Academy of Sciences, cu speranța că vom mai găsi deschis ca să putem vizita ce era de vizitat acolo (nu știam încă ce). Ne-am plimbat puțin cu autobuzul, am și alergat, dar am ajuns
prea târziu, când era deja închis. Așa că nu ne-a rămas decât să colindăm parcul din jur,
Golden Gate Park, care se găsea la o distanță considerabilă de podul cu același nume: poate sunt și californienii la fel de suciți în privința distanțelor ca și mine.
Totul despre cum ne-am amintit de dezastrele naturale din California, despre cum am fost nevoiți să renunțăm la o cazare preplatită și ce am mai descoperit interesant în San Francisco puteți citi în următoarea parte a trilogiei San Fancisco!
