Islanda Necuvântătoarelor (1)

Prima imagine care îmi apare în minte atunci când mă gândesc la Islanda este dominată de animale domestice, de păsări care în altă parte s-ar fi aflat în curtea oamenilor și puffini, mulți puffini. Atunci când am ales Islanda pentru a petrece două luni departe de casă, nu ne-am gândit că ne vom întâlni cu atât de multe necuvântătoare care să ne facă să zâmbim indiferent de starea noastră de atunci.

"Primul contact" l-am avut cu un cârd de lebede sălbatice în drum spre Reykholt. Acestea nu păreau la fel de mândre și de albe precum verișoarele de pe Grand Canal de la Versailles, dar aveau un aer mult mai natural și mai sălbatic. De cele mai multe ori le vedeam ascunse printre oi și miei, probabil voiau să profite de iarba rămasă după ce turma de ovine devora tot ce era verde.

Lebedele încearcă să fie la fel de simpatice ca verișoarele de la Versailles

Asemenea lebedelor, ascunse printre turmele de oi, am descoperit și gâștele sălbatice. Despre acestea am aflat o poveste interesantă: se zice că danezii au adus gâștele domestice în Islanda. Totuși, localnicilor nu le-a plăcut carnea și le-au dat drumul. Cum nu aveau nici un prădător natural, gâștele au devenit sălbatice și au început să se înmulțească. Chiar dacă acestea par inofensive, am început să conștientizăm că pot fi periculoase în momentul în care ne-am trezit cu una zburând foarte aproape de parbriz - cred că ea s-a speriat mai tare de noi, de monstrul metalic care îi amenința viața.

Gâștele care au fost pentru scurt timp domesticite

Cea mai apropiată localitate de căsuța în care am stat aproape cinci săptămâni se afla la 12 km de drum de piatră, pe care îl parcurgeam în 35 de minute. Chiar și așa, în acea pustietate, am avut parte zilnic de vizitatori. Musafirilor care se opreau pe verandă nu le știam numele dar aveam tot felul de "porecle" făcute după stilul zborului sau după cum cântau. Așa am început să ne împrietenim cu: cucoșul (vezi ultima fotografie), nebunache (care avea un zbor similar cu al unui liliac - imposibil de fotografiat), picioare lungi și vânturosu (care apărea tot timpul când începea o vijelie). Veneau la noi ca să vâneze musculițe sau alte insecte care se aventurau în apropierea geamurilor.

În timpul vijeliilor, vânturosu ne vizita pe prispă

O apariție mai rară, văzută doar în nordul insulei, erau focile. Acestea stăteau cu burțile la soare fie pe o plajă foarte îngustă, fie pe un șir de pietre care apărea doar la reflux. Le apreciam hotărârea cu care își făceau siesta de prânz sau de seară.

Focile la bronzat

Mult mai des ne întâlneam cu câte o oaie care avea pe lângă ea doi sau trei miei. Ne distram de minune de fiecare dată când vedeam mieii foarte curioși să vadă cine se oprește în apropiere de ei. Apoi, când vedeau aparatul foto, stăteau nemișcați. Iar, în caz că puteam să ne ascundem să nu fim văzuți, îi observam cum erau atenți la toate mișcarile părinților ca mai apoi să încerce să le imite.

Mieii încercau să își imite părinții

Unul din simbolurile Islandei este puffinul: corp de pinguin, cioc de papagal și mișcări de moșneguț. Prima dată am văzut îndeaproape un puffin la Látrabjarg, considerat cel mai vestic punct din Europa necontinentală. Acesta era singur și părea trist că a fost lăsat acasă pe stâncă în timp ce familia lui era la pescuit în apele reci. Am aflat mai apoi că pe Grimsey se află o colonie foarte mare de puffini și putem vedea cu sutele. Așa a și fost: oriunde ne uitam pe coasta înaltă a insulei, puteam vedea zeci de puffini care așteptau foarte vigilenți ca să vină rudele de pe mare cu micuța pradă.

Puffinul lăsat pe insulă ca să păzească căsuțele

O întâlnire de familie pe Grimsey

Majoritatea păsărilor se speriau foarte ușor atunci când ne apropiam de ele - aici a fost foarte util obiectivul cu zoom pe care îl căram tot timpul cu mine. Excepție a făcut înfiorătorul arctic tern. Dacă pe Grimsey ni s-a umplut sufletul de bucurie când am văzut puffinii, la fel de tare a crescut și nivelul adrenalinei (de frică) atunci când am văzut stoluri de arctic tern. Acestea păreau să fie peste tot: pe pista micului aeroport, pe puținele drumuri sau uneori chiar lângă noi. Oricât ne apropiam de ele, nu se mișcau, simțeam că doreau să arate cine sunt de fapt localnicii insulei. Imaginea filmului "The Birds" de Alfred Hitchcock ne apărea de fiecare dată în minte atunci când le auzeam glasul.

Arctic Tern pot fi protaganiștii unui film de groază

Tot pe Grimsey ne-am întâlnit și cu prietenii noștri vechi: cucoșul și nebunache, dar și cu alți noi prieteni. Unul dintre aceștia stătea cu spatele la noi de fiecare dată când ne uitam la el - cum ne întoarceam, îl vedeam că era curios cine sunt noii vizitatori ai insulei. Am reușit să îl fotografiez, lăsând aparatul să facă o serie de instantanee pentru câteva minute.

Timidul insulei care voia să ne salute

Una din bucuriile puținilor localnici de pe insulă sunt ouăle de pasări de stâncă (nu am găsit o traducere mai bună pentru ce numeau ei: cliff birds). Am fost foarte curios și am încercat o astfel de delicatesă. Am simțit aceeași diferență ca între carnea de vânat și cea de vită: poată să îți placă foarte mult sau să o urăști.

Culoarea și petele le făcea nu tocmai apetisante

O apariție care imi lăsa un gust dulce-acrișor (bucurie-frică) erau caii islandezi. Dacă unii dintre aceștia par ponei, am fost atent instruiți să nu îi confundăm, alții par adevărate bestii neîmblânzite. Nu am încercat să îi călărim, nici după ce aflasem că aceștia știu două mișcări în plus față de frații de pe continent. Un aspect deosebit mi s-a părut atenția cu care islandezii păstrează rasa pură: în Islanda nu se pot importa cai (nici cei care pleacă la competiții în afara insulei nu se mai pot întoarce).

Părul caiilor islandezi ar putea face gelos pe oricine

În final aș vrea să fiu recunoscător naturii care ne-a oferit un cer albastru perfect pe care l-am folosit ca fundal pentru a fotografia musafirii noștri - oare ar trebui sa le trimit niște fotografii înrămate? Dacă în primele trei săptămâni, când încă se înnopta afară, păsările se opreau din cântat pentru câteva ore, în momentul în care lumina soarelui era vizibilă pentru toate cele 24 de ore, nici păsările nu se duceau la somn (cred că dormeau la prânz împreună cu Zuggița), astfel puteam să auzim cucoșul nostru și la 8 dimineața dar și la 3 noaptea.